Bun găsit dragi prieteni!
Revista ARTHOS publicată de ASCOR Cluj, ce apare in offline, a avut amabilitatea prin d-na Corina Maria Negreanu să-mi ia un amplu interviu ce a fost publicat în numărul din decembrie 2019, număr ce deja se găsește în punctele de difuzare.
În rândurile de mai jos vă prezint interviul cu rugamintea de a arunca măcar o privire și către acești tineri minunați și activitatea lor!
„Stilul nostru arhitectural propriu, stilul neoromânesc, a fost îngropat de viu odată cu venirea comuniștilor la putere, din motive politice: nu le convenea să avem identitate”
Interviu cu arhitectul Adrian Păun
Interviu realizat de Corina Maria Negreanu
Foto: arhiva personală a arhitectului Adrian Păun; Simona Andrușcă
Cu fiecare an care trece, tot mai mulți dintre locuitorii marilor orașe se simt apăsați și obosiți de stilul plat și, de cele mai multe ori, haotic în care se construiește. Agitației în care trăim i se adaugă un alt factor perturbator, al cărui efect epuizant rămâne adesea neconștientizat: arhitectura nedefinită a prezentului. Noile clădiri nu mai inspiră originalitate, iar identitatea culturală, istorică și religioasă emanată de stilul construcțiilor de odinioară a dispărut cu totul. Ne este dor de ceva. Ne e dor de substanță, ne e dor de românesc, de autenticitate. Există totuși un stil arhitectural care a înfrumusețat țara noastră până la instaurarea comunismului și care, deși perceput adesea doar în subconștient, este resimțit ca fiind unul familiar, odihnitor. Este vorba despre stilul neoromânesc, care „creează o punte stilistică, istorică și culturală între Principatele Române, între Orient și Occident, între rural și urban”. Flexibilitatea de care se bucură stilul îi permite să fie deviat mai spre modern sau mai spre clasic, în funcție de cerințe și gust.
Despre stilul neoromânesc ne-a vorbit arhitectul Adrian Păun, din București. Este interesant de observat modul în care dumnealui a ajuns în acest punct, dar și felul în care și-a dat seama de valoarea și utilitatea în modernitate a stilului arhitectural neoromânesc, al cărui adept este.
Parcursul său profesional nu a fost unul lin, nici bine conturat de la început. Deși a urmat studiile în cadrul Academiei Tehnice Militare, unde a absolvit ca inginer de aviație, pe durata celor șapte ani în care a lucrat în acest domeniu a început studiile de arhitectură la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București. Chiar dacă, între timp, a luat-o pe un alt drum, consideră perioada de inginerie o etapă necesară, care i-a consolidat gândirea logică atât de folositoare în munca sa. După ce a absolvit, a plecat în Irlanda, ca să lucreze în calitate de arhitect la cea mai mare firmă irlandeză de arhitectură – MOLA Architecture. În 2008, s-a întors în țară, unde a început să lucreze pentru o firmă britanică cu reprezentanță în România – LRW International.
Aș deschide acest interviu cu o întrebare elementară în paradigma materialistă a locuirii în epoca noastră grăbită și acută. În general, toți oamenii, de la tinerii angajați care aleg să își facă credite bancare pentru a dobândi cât mai urgent și facil o locuință, la cei ce aleg să părăsească apartamentele de bloc pentru a se muta într-o casă – o locuință într-o așezare mai personalizată – socotesc aceasta o prioritate maximă, ce consumă și canalizează o mare cantitate de energie vitală pentru împlinirea acestui „vis” devenit deseori, din păcate, un scop existențial. Așadar, ce este locuința din perspectiva dumneavoastră, domnule arhitect Adrian Păun, și cum definiți conceptul de casă sau de acel „acasă” în varianta materială sau spațială? Este casa o extensie a sufletului omenesc?
Nu m-am gândit niciodată la casă ca la o extensie a sufletului, ci mai degrabă ca la un mediu pozitiv și armonios propice pentru trup și suflet. Locuința, din perspectiva mea, este acea clădire destinată locuirii, în care esteticul se îmbină cu funcționalul în scopul acoperirii nevoilor familiei, peste care se adaugă ceva: o stare de bine indusă de frumos. Cu partea funcțională suntem de cele mai multe ori împăcați, întrucât cred că orice arhitect știe să creeze un partiu [concepție de ansamblu a unei lucrări de arhitectură – n.n.] în conformitate cu cerințele și posibilitățile unui client. Cu partea de frumos este mai greu, deoarece arhitectura modernă/postmodernă care se învață și se practică de către noi propune o estetică a rațiunii care nu este acceptată/acceptabilă decât pentru un număr foarte limitat de clienți. Cea mai mare parte a oamenilor este așezată pe o altă zonă a frumosului, aceea a simțurilor și a simțirii. Aici intervin eu în încercarea de a umple acest gol cu arhitectura pe care înaintașii noștri au dezvoltat-o, iar noi o îndrăgim, dacă nu o iubim de-a dreptul. Este vorba despre arhitectura tradițională și neoromânească.
Ce raport există între o casă, ca proprietate personală, și o așezare, fie ea rurală sau urbană? Ce caracteristici se îmbină pentru definirea civilizației, în cazul nostru civilizația românească, față de alte culturi și civilizații străine?
Raportul tradițional a fost de subordonare și armonie. Obiectul de arhitectură – casa – se subordonează spațiului urban – localității –, într-o armonie stilistică, funcțională și volumetrică. La țară, de exemplu, o casă personală era realizată conform arhitecturii zonei respective, pe care oamenii locului au dezvoltat-o de-a lungul secolelor și pe care ceilalți au confirmat-o ca fiind frumoasă, valoroasă.
Doresc să precizez un aspect, anume că arhitectura este elementul purtător de identitate cel mai important al unei populații.
La scara localității, casele și gospodăriile se constituiau în jurul unui centru al localității, unde se găseau biserica și casa parohială, școala – având în vedere că primele școli au apărut pe lângă biserici –, primăria, notariatul și alte funcțiuni publice.
Și în alte țări europene, dezvoltarea localităților s-a realizat pe baza acelorași principii, deoarece cu toții avem aceeași moștenire culturală, religioasă și arhitecturală. Felul în care a fost gândit obiectul de arhitectură – clădirea – a fost însă diferit, deoarece, în timp, lumea ideilor s-a mișcat într-o direcție sau alta, plus faptul că zonele geografice, climatice și seismice diferă. Toate aceste condiții naturale au determinat și ele expresii diferite ale arhitecturii. De exemplu, într-un fel arată casele tradiționale în Italia, altfel în Franța, altfel în Germania etc. Chiar și pe teritoriul țării noastre există diferențe stilistice, în funcție de zonă și de materialul de construcție.
Observăm că în România ultimelor trei decenii s-a construit enorm. Au apărut nenumărate noi cartiere extinse în suburbiile marilor orașe. Este imposibil să nu constați, la o primă vedere, oricât de neinstruit ar fi ochiul privitor, o segregare estetică a construcțiilor, un real paradox, de la case prost și superficial construite la cele ce țin de o stridentă opulență de factură modernistă. Kitsch-ul arhitectural predomină. Te plictisește, e obositor la un moment dat acest amalgam haotic. E o bucurie când descoperi realmente o casă frumoasă, ce-ți odihnește și uimește privirea. Ar putea exista o linie comună, armonizată a stilului arhitectural dat de un comun bun-gust? De ce această tendință de hiatus arhitectonic? Se observă per ansamblu la români o dorință irațională de a fi cu orice preț „moderni” și de a rupe orice legătură cu elementele stilului tradițional. La sate e o catastrofă. Se ignoră, se depreciază casele vechi cu elemente stilizate, se evită chiar a fi restaurate sau recalibrate locuirii. Se dărâmă și dispar construcțiile vechi, cu șarmul lor unic și de neînlocuit. Parcă am vrea să ștergem istoria cu orice preț. S-ar putea face un studiu hermeneutic în domeniul psihanalizei poporului român sub acest aspect. Avem complexe majore de inferioritate versus superioritate date de necunoaștere.
Aceasta este o problemă majoră ce trebuie discutată, însă este foarte greu. Motivul este lipsa de educație în domeniul arhitectural, atât a arhitecților, cât și a publicului larg. Nu este o acuză, ci o constatare ce ne explică aceste probleme.
Arhitecții învață să proiecteze în stil modernist și postmodernist (cuburi de oțel, sticlă și beton) pentru că stilul nostru arhitectural propriu, stilul neoromânesc, a fost îngropat de viu odată cu venirea comuniștilor la putere, din motive politice: nu le convenea să avem identitate, iar arhitectura, așa cum am spus mai sus, este cel mai important element de identitate. Stilul modernist li s-a potrivit de minune pentru că nu conținea aceste elemente de identitate culturală, istorică și religioasă. După ʼ90, am mers pe același drum din inerție; nu mai știam să facem altceva, plus că profesorii s-au format în socialism, pe acea direcție, iar mai departe și-au format ucenici la fel ca ei.
De cealaltă parte, există publicul larg, din a cărui educație lipsește cu desăvârșire orice informație cu privire la arhitectură (din nou o chestiune de politică socialistă legată de identitate). Învățăm la școală și în liceu câte-n lună și în stele legate de literatură, geografie, istorie etc., dar nimic despre arhitectură. Nu știm că avem un stil arhitectural propriu poporului nostru, nu știm să numim un arhitect român celebru, nu știm să numim o lucrare de arhitectură realizată de un arhitect român. Ca o paranteză anecdotică, în urmă cu 20 ani eram în Las Vegas într-un mall, împreună cu un prieten american care nu avea decât studii liceale; am intrat într-o librărie să cumpăr o carte cu case realizate de Frank Lloyd Wright, iar acest amic a recunoscut casa de pe copertă și arhitectul care a făcut-o. Două concluzii am tras: una, că noi îi considerăm lipsiți de cultură, și nu sunt chiar așa; a doua, că ei au dreptul la identitate, iar nouă ni s-a luat.
Din motivul lipsei de educație dezvoltat pe cele două planuri prezentate mai sus, de 30 de ani asistăm la maltratarea României în spațiul construit. Vine clientul la arhitect să-i facă o casă. Clientul înțelege prin „casă” ceea ce înțelege orice om cu bun-simț: o clădire frumoasă, cu bun-gust, armonioasă, într-un stil istoric, cum este și cel neoromânesc, dar nu neapărat. Nicidecum un cub de oțel, sticlă și beton. Arhitectul însă nu știe să facă decât cuburi! Și atunci, găsește soluția: un cub cu mai puțină sticlă, peste care pune un acoperiș în două ape! Peste faptul că arhitectul nu știe să facă ce-și dorește clientul, iar clientul crede că toți arhitecții știu și fac același lucru, se mai suprapune o problemă: orgoliul! Și unul, și celălalt vor să arate lumii cât sunt de grozavi. Pe client nu-l interesează că în stânga și în dreapta sunt niște case normale, cu parter și mansardă cel mult. El și-o face cu trei etaje! Nu-l interesează că limita impusă de primărie este de parter și un etaj. El vrea și face mai mult! Nu contează că primăria cere să cedeze o fâșie de teren la drum pentru lărgirea drumului. El se așază cât mai în drum.
Nu mai continui, pentru că mai important decât să ne plângem de răul făcut este să vedem că există soluții pentru a îndrepta pe unde se poate și a continua pe drumul cel bun.
Începutul bun este în mâna noastră: în loc să ne facem o casă urâtă, să alegem să ne facem una frumoasă. În loc să ne facem o casă mai mare și urâtă, să ne facem una mai mică, dar frumoasă! Să căutăm frumosul cu orice preț, chiar dacă aparent ne costă mai mult, pentru că, altfel, lăsăm în urma noastră o moștenire urâtă, iar, între timp, ajungem noi înșine să suferim din cauza urâtului.
Citeam undeva la Alexandru Paleologu că, pentru înaintarea duhovnicească, o casă (prea) confortabilă nu-l ajută pe ins; că nu este bine să fie excesiv de la îndemână totul. Vedem tendința omului actual de a alege obsedant materialele sintetice și inteligența artificială, care îi stimulează confortul casnic. Casele sunt garnisite cu obiecte, aparate și sisteme de funcționare autonomă, în parametrii exigențelor progresiste tot mai puțin însuflețite de prezența emoțională. E preferabilă „robotizarea” spațiului ambiental proxim. Ce ne puteți spune despre acest fapt? Poate o astfel de locuință, prin influență implicită, să dez-umanizeze omul, să îi metamorfozeze natura dată și să îl modifice „fatal” prin acest stil de viață?
Ceea ce spunea domnul Paleologu este o extremă la care foarte puțini dintre noi aspiră. Cei mai mulți dintre noi nu căutăm un progres spiritual continuu, intelectual sau duhovnicesc, ci ne căutăm mai degrabă confortul. Acest confort este pe mai multe planuri. Vorbim despre confortul funcțional, prin care căutăm, de exemplu, să avem baia lângă dormitor și nu cu intrare direct din bucătărie. Există apoi confortul activității, prin care ne umplem, de exemplu, de toate acele aparate electrocasnice. Ele nu sunt un rău, ci, dimpotrivă, eu le consider foarte folositoare. Soția, de exemplu, a născut vara aceasta gemeni și a dorit o pompă de sân. I-a folosit foarte mult! Personal, când eram copil, pe la începutul anilor ʼ80, am avut două surori mai mici cărora le schimbam scutecele de pânză. Când am ajuns să-mi schimb propriii copii de scutece Pampers, am simțit că aproape nu fac nimic. Deci progresul modernist are calitățile lui, însă nu trebuie absolutizat.
În al treilea rând, vorbim de confortul psihic, și eu, ca arhitect, aici îmi pot aduce contribuția. Am să explic puțin pentru o mai bună înțelegere. Omul modern a ajuns să trăiască cu precădere în spațiul urban construit. Ieșirile în natură au un rol benefic asupra noastră, deoarece simțim cum scăpăm de apăsarea spațiului construit și cum ne încărcăm de starea de bine pe care ne-o insuflă natura. Partea cu natura este exprimată în Scripturi și explicată de teologi prin faptul că aceasta a fost creată de Dumnezeu spre bucuria și beneficiul omului și că toată natura mărturisește despre prezența și existența Lui în mod discret. Nu trebuie să fii credincios sau să te convertești la credință pentru a simți binefacerile ei; pur și simplu, o simți și te bucuri, te folosești de ea.
Cu spațiul construit este mai greu: de ce ne apasă? Este poluarea aerului, a apei, a mâncării, a radiațiilor? Sau mai este ceva? Eu cred că mai este ceva, anume arhitectura realizată în ultimii 80 de ani, de când au venit comuniștii la putere. Au construit foarte mult, în stil modernist, așa cum v-am explicat mai sus. Acest stil este lipsit de identitate culturală, istorică și religioasă. Problema cea mai mare este legată de identitatea religioasă. Omul de peste tot din lume, până la începutul secolului XX, a fost o ființă religioasă. Datorită acestei trăsături, a căutat, prin arhitectura realizată, să aducă în spațiul construit acele atribute ale naturii, prezența și existența lui Dumnezeu. A realizat aceasta prin volumetrie, prin goluri de uși și ferestre și prin decorațiuni. Unii au făcut-o mai evident, cum ar fi stilul gotic, noi am făcut-o mai discret, prin stilul neoromânesc. Din acest motiv admirăm, dacă nu chiar iubim de-a dreptul, casele vechi și ni le-am dori. Nu prea avem bani pentru a le cumpăra, însă putem face una nouă. De aceea ne plac și ne odihnesc. Trebuie însă înțeles că aici s-a ajuns după un drum lung, de milenii, în care oamenii cei mai valoroși și-au adus contribuția.
Partea interesantă este că stilul modernist a fost fundamentat ideologic de protestanți, nu de atei! Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, liderii Bisericii Protestante au pornit o contra-contrareformă, prin care au dorit să se distanțeze identitar de Biserica Catolică, până atunci construind și unii, și alții în același stil arhitectural somptuos, din moment ce barocul era la putere. Au hotărât să „revină” la identitatea primilor creștini, din secolele III-IV, sperând să dobândească în acest fel aceeași credință puternică precum a acelora. Au hotărât să construiască bisericile pe mai departe ca niște case simple, să dezbrace de decorațiuni clădirile de orice fel, să nu mai folosească simboluri religioase de niciun fel. Nu și-au dat însă seama că Biserica și cultura acumulaseră în timp valori prin care se foloseau mai bine în scopul lor decât aceia din vechime, în acord cu timpul lor. Apoi au creat puntea de lansare pentru noua generație ateistă, contribuind la apariția și dezvoltarea acesteia.
Încă un argument: în cartea lui Tibi Ușeriu 27 pași, acesta descrie printre altele un episod din viața sa în care a fost închis într-o închisoare de maximă securitate timp de 10 ani. Avea toate condițiile minime necesare pentru trai, plus curățenie. După 10 ani, aproape a ajuns la demență, „colegii” săi confruntându-se cu aceeași problemă. Aici ajungi dacă oferi doar un spațiu construit alb, curat, imaculat.
Deci, da, arhitectura ne poate zăpăci de cap dacă nu este făcută așa cum trebuie, și avem exemple.
Mai este o situație legată de confortul nostru: dimensiunea casei. Când o construim, vrem să fie cât mai mare, în detrimentul esteticului. Când ajungem să o folosim însă, încet-încet începe să ne doară. Ne doare la facturi, ne doare la curățenie, ne doare la întreținere, ne doare că este pustie. Trebuie gândită cu zgârcenie dimensiunea și cu multă atenție partea estetică.
Una dintre acuzele repetate aduse de filosoful Emil Cioran poporului român a fost aceea că nu a construit în decursul istoriei, că nu este un popor de constructori, că nu avem un stil arhitectonic și că acesta (poporul român) nu lasă în urma lui mai nimic, ci, cel mult, un amalgam de alte stiluri europene și orientale. Vă întreb deci, avem sau nu un stil de arhitectură autentic românesc? Are sau nu are dreptate Cioran?
În această privință, Cioran a fost un cârcotaș, aruncând cu noroi acolo unde strălucesc diamante.
Începând cu strămoșii noștri daci, s-a construit bine și frumos. Avem ca mărturie de pe vremea lor cetățile dacice, avem cetățile romane și cetățile grecești, avem monumentul de la Adamclisi. Avem apoi cetățile medievale, avem bisericile și mănăstirile.
Ce nu am construit, ca să-l înțelegem pe Cioran: nu am construit castele medievale cum au construit cei din Vest. Nu am făcut-o din două motive: banii și cutremurele. Bani am avut, dar au venit alții mereu să ni-i ia – până în ziua de azi – și să radă la pământ ce construiam mai măreț. Iar cutremure ei nu au avut. Tehnica construirii unor clădiri rezistente la cutremur s-a dezvoltat abia în secolul XX. Știți cum ar fi arătat Occidentul cu turcii în coaste sute de ani și cu cutremurele noastre?
Legat de stilul național, acesta a fost forjat în creuzetul creației timp de milenii și a venit la lumină atunci când au fost împlinite condițiile potrivite. Aceasta s-a întâmplat la sfârșitul secolului XIX, când, drept urmare a mișcării pașoptiste, a destrămării vechilor imperii și a formării noilor națiuni, s-a pus problema exprimării identității naționale. Cum am spus, arhitectura este vehiculul cel mai important al identității unui popor. Țările vestice au reactualizat câte un stil arhitectural mai vechi, punând un neo- în față. Au apărut astfel neoclasicul, neogoticul etc. Țările estice nu aveau un stil istoric consacrat, așa că și-au format un stil național din elemente valoroase ale trecutului. În țara noastră, aceste elemente au fost stilul brâncovenesc, arhitectura tradițională, arhitectura culelor oltenești și arhitectura epocii lui Ștefan cel Mare. În acest stil s-a construit foarte mult începând din anul 1906, când, la București, pe locul actualului Parc Carol, se realizează o expoziție internațională în cadrul căreia pavilioanele românești sunt realizate în stil neoromânesc. După Marea Unire, are loc o explozie și mai amplă a stilului național de arhitectură, fiind îndrăgit de toată lumea pentru calitățile sale, dintre care am să vă prezint câteva mai jos.
Stilul neoromânesc de arhitectură este purtător al elementelor de identitate culturală, istorică și religioasă. Creează o punte stilistică, istorică și culturală între Principate, între rural și urban, între omul bogat și omul smerit. Creează lucrări de arhitectură bazate pe frumosul și valoarea acumulate de poporul nostru în milenii, frumos pe care omul de rând îl percepe în subconștient. Creează o punte culturală între Orient și Occident. Stilul are flexibilitate, putând fi deviat mai spre Orient sau spre Occident, mai spre modern sau mai spre clasic, în funcție de cerințe și gust. Stilul neoromânesc are discreție, neagresând pe nimeni.
În concluzie, nu mai lăsați filosofii să vorbească despre arhitectură, ci căutați să vedeți ce au zis marii arhitecți ai neamului nostru despre ea, arhitecți cum ar fi Ion Mincu, cei doi Cerchez, Toma Socolescu, Petru Antonescu etc.
Putem vorbi de anumite trăsături specifice sau comune pentru fiecare regiune geografică românească – Moldova, Transilvania, Muntenia, Țara Românească, Oltenia, Bucovina, Dobrogea, Banat, Maramureș? Care ar fi această specificitate original-românească? Sau rămâne un amestec eclectic de stiluri străine împrumutate?
Referindu-ne mai întâi la arhitectura tradițională, există și trăsături comune, există și diferențe, există și originalitate, există și împrumuturi. Partea comună ține de limba prin care se transmite cultura, istoria și, bineînțeles, religia comună. Diferențele țin de așezarea geografică și de condițiile specifice. Într-un fel se construiește o casă la câmpie, altfel în deltă și altfel la munte, într-un fel din lemn, altfel din stuf și altfel din chirpici. Diferențele mai țin apoi de împrumuturile făcute; să nu credeți că suntem noi primii care au plecat prin țări străine și s-au întors de acolo cu idei.
Cel mai bine însă, aceste trăsături comune și diferențe sunt regăsite în stilul neoromânesc, pentru că aceasta și-a și dorit: să creeze o bază comună și să armonizeze diferențele. Stilul brâncovenesc, explicat pe scurt, înseamnă o clădire de tip occidental peste care se suprapune o decorație de tip oriental. Iată prima punte! Stilul neoromânesc vine și suprapune stilului brâncovenesc arhitectura populară pe care o regăsim la elementele de lemn (stâlpi, balustrade, căpriori etc.), arhitectura culelor oltenești, pe care o preia ca element turn de accent, subliniind ideea de luptă pentru independență, și arhitectura epocii lui Ștefan cel Mare. Iată încă trei punți!
Muzeul Colecțiilor de Artă Populară „Mina Minovici”, Primăria capitalei, Primăria sectorului 1 – toate aceste lucrări sunt în stil neoromânesc. Ați văzut cât sunt de armonioase?
Există un stil românesc autentic care să continue până azi? A evoluat el între timp, trecând prin toate epocile istorice românești?
Există un stil românesc autentic; din păcate, nu putem vorbi despre o continuitate a sa deoarece, așa cum am zis, a fost îngropat de viu de comuniști odată cu venirea acestora la putere. A fost interzis să se învețe acest stil, să se proiecteze și să se construiască în acest stil. Cine nu s-a supus a fost trimis la Canal. Toma Socolescu, amintit anterior, a prins această prigoană, fiind deposedat de bunuri, pus să locuiască într-o garsonieră insalubră din București și să proiecteze pentru restul vieții cotețe și grajduri numite științific „ferme zootehnice”. Căutați pe internet să vedeți ce a construit în perioada interbelică. Centrul Ploieștiului este plin de capodoperele sale! Alții au mers pe linia politică impusă și au dus-o bine. Este cazul lui Octav Doicescu, șef de lucrări la platforma Politehnicii, o capodoperă a stilului modernist, nepusă în valoare și măcelărită de postmoderniști.
Despre continuitate nu putem vorbi în această situație; putem vorbi însă de reînnodarea firului rupt, de readucerea la viață a stilului. În primul rând, eu cred că stilul trăiește în continuare prin casele frumoase făcute atunci, în perioada interbelică, unele renovate, altele încă nu, dar tot frumoase. Comuniștii le-au folosit, dar nu le-au demolat decât în situații extreme.
Mai cred că poate fi făcut în continuare acest stil, pentru că cei din Vest, mai ales oamenii de cultură, promovează și construiesc în continuare în stilurile lor istorice. Din acest punct de vedere, America este un exemplu foarte bun. Ei nu au pus punct stilurilor istorice de acum 80 de ani, ci au mers cu ele înainte, în special în cazul locuințelor particulare. Tot legat de locuire, ei au mers înainte cu partiul și funcționalitatea locuinței. Noi am bătut pasul pe loc cu blocurile socialiste. Asta înseamnă că trebuie să continuăm să facem o casă ca un apartament de bloc, dar pusă pe pământ și cu acoperiș în două ape?
Cum se definește stilul neoromânesc? Ce reprezintă el pentru omul contingentului globalist?
Este stilul de arhitectură propriu poporului nostru, ce conține elemente de identitate istorice, culturale și religioase. Pentru omul modern reprezintă una dintre soluții, deoarece stilul nostru realizează niște punți culturale. În el găsesc bucurie nu doar românii, ci și cei din Orient, și cei din Occident. Stilul modernist și-a dorit să realizeze un spațiu urban construit care să nu afecteze pe nimeni, să nu fie nici musulman, nici catolic, nici ortodox, nici budist, nici altceva. A reușit parțial, pentru că nimeni nu se recunoaște în el, dar soluția lui duce la boli psihice (vezi cazul lui Tibi Ușeriu). Soluția, din punctul meu de vedere, o reprezintă aceste punți culturale, așa cum creează stilul neoromânesc.
Putem vorbi de o perioadă de „epopee” a acestui stil arhitectonic? Cum și în ce condiții ar putea reînflori?
O perioadă de epopee a cunoscut în anii ʼ30, când oamenii au ajuns să înțeleagă importanța frumosului și a valorii, iar stilul ajunsese să fie cunoscut la scară națională. Noi avem nevoie acum să-l readucem în atenția publicului larg, apoi vom vedea ce se întâmplă. Și mai era ceva atunci, statul era implicat: construia școli, spitale, primării etc., toate în stil românesc.
Locuirea sufletului românesc în zilele noastre, ca tradiție și înțelegere, mai poate fi racordată la stilul neoromânesc?
Absolut! E ca natura de care v-am vorbit mai devreme, este mediul în care ne simțim bine. De ce credeți că o ruină de casă în stil neoromânesc costă o căruță de bani? Pentru că, inconștient, percepem valoarea acelei case și nu știm că mai sunt oameni care construiesc așa ceva în zilele noastre, ci doar urâțeniile de care ne lovim la tot pasul.
Ce sfaturi reper puteți da unei familii care își dorește o casă nouă?
Să o facă mai mică decât visează la prima vedere, pentru toate motivele expuse mai sus, și să fie neapărat frumoasă. Să vizualizeze viitorul, să-și imagineze bătrânețea, să-și dea seama că părinții vor rămâne cel mai probabil singuri, iar copiii îi vor vizita doar dacă familia și casa le-au adus bucurie și înțelegere în copilărie. Aici am atins deja alt subiect, acela al familiei, care și ea, la rândul ei, trebuie construită frumos! Arhitectura creează mediul construit frumos, dar familia împlinește fericirea.
Ce trebuie să spună casa despre un om? Un oraș despre locuitorii lui? O țară despre populația ei?
Exact ceea ce spune peste tot, chiar dacă nu „citim” conștient, ci doar inconștient, și anume: cultură, valoare, istorie, frumos! Nu vizităm Parisul, Roma, Barcelona, Milano sau Veneția pentru clădiri-turn de sticlă! Le vizităm pentru patrimoniul lor arhitectural istoric!
În semn de încheiere, mărturisesc că am încercat să cuprindem oceanul într-un pahar cu apă! Am atins subiecte importante, cum ar fi identitatea unui popor prin arhitectură sau stilul arhitectural neoromânesc, pe care, pentru o bună înțelegere, ar merita să le detaliem, să le explicăm. Acestea sunt subiecte despre care nu se vorbește, deși sunt importante.